Despre psihologia durerii și greșelile de educație. Interviu cu Președintele Colegiului Psihologilor din România, profesorul Ion Dafinoiu

Profesorul Ion Dafinoiu este cel care a inițiat zeci de generații de studenți în tainele psihologiei clinice și psihoterapiei, fiind considerat un reper al domeniului la nivel național și internațional. Cursurile dumnealui au fost întotdeauna o atracție prin conținut și prin numeroasele exemple din practica clinică. Decan în două mandate al Facultății de Psihologie și Științe ale Educației a Universităţii ”Alexandru Ioan Cuza” din Iași, astăzi, Ion Dafinoiu este Președinte al Colegiului Psihologilor din România și titular al mai multor cursuri în cadrul universității ieșene. Pentru că unul din domeniile sale de competență este legat de psihologia durerii, am discutat pentru Antiparenting despre ce este și cum este înțeleasă durerea în educație.

Domnule Profesor, ce este durerea?

Durerea poate fi explicată prin așa-numita Teorie a Porții de Control, a felului în care noi receptăm stimulii nociceptivi, cei care pot provoca durere. Senzația de durere este influențată de excitația care vine de la stimulul care acționează asupra noastră, dar și de factori psihologici, respectiv emoții, stres, anxietate, credințe, anticipări. Exemplul banal este cel al copilului care se lovește cu un stimul exterior, neștiind dacă este periculos sau nu. El se uită la reacțiile părinților. Dacă părinții sunt înspăimântați, imediat copilul trăiește durerea. Influența factorilor psihologici în percepția durerii poate fi văzută în situațiile de genul ”vino la mama să te pupe și trece!” Iată cum factorul psihologic poate bloca sau diminua nivelul excitației care determină durerea. Îmi place să fac următoarea schemă care explică Teoria Porții de Control a Durerii. Într-o parte e creierul, în alta e stimulul, iar între ele este o poartă, o poartă cu ușă batantă. Ea se deschide când vin stimuli din exterior. În același timp, dinspre creier vin stimulii afectiv-motivaționali care pot lăsa poarta să se deschidă mai mult sau mai puțin. Aceștia pot spune că nu e o situație periculoasă sau stimulul acesta are ca obiectiv să îmi facă bine, nu neapărat rău (deci felul în care interpretăm stimulul). Astfel, poarta se poate deschide doar parțial sau poate fi complet blocată.

Imageria mentală are un rol important. Creierul nostru nu poate să facă diferența între imaginile provocate de stimuli reali și imaginle provocate de propria noastră minte. Persoana angajată într-o imagerie mentală pozitivă poate diminua sau bloca complet trăirea durerii. Am constatat că multe din tehnicile utilizate în realitatea virtuală au exact același principiu. Eu pot să-i sugerez persoanei că ia în mână un bulgăre de zăpadă și mâna îi amorțește, în timp ce în realitatea virtuală este prezentată chiar zăpadă. Însă propria noastră imagerie nu poate fi recreată la fel de bine oricât de performant ar fi soft-ul, prin urmare este mai puternică

 Deci putem identifica și valențe pozitive ale durerii…

Eu spun că durerea este o modalitate prin care corpul comunică cu noi. De câte ori nu li se reproșează pacienților că au venit prea târziu la medic, iar ei răspund că nu i-a durut nimic. Eu consider că acesta este cel mai rău lucru. Durerea îți comunică ceea ce trebuie să îți comunice, ea poate pleca, tu trebuie să înțelegi mesajul.

 Cum se reflectă durerea în solicitările de psihoterapie?

Există și dureri psihogene, dar, în general oamenii vin spre psihoterapie pentru că trăiesc un conflict, se confruntă cu probleme de ordin psihologic, tulburările depresiv-anxioase și insomniile fiind foarte frecvente.

 Durerea pare să fi devenit una din armele de control în relația copiilor cu părinții. În numele ideii de a-i proteja de ”durere” părinții sunt în stare de orice. Cum putem gestiona?

Aici sunt mai multe lucruri care mie mi se par deosebit de importante. În primul rând, părinții deseori nu sunt pregătiți să deceleze între componentele biologice ale durerii și componenta psihologică Dacă durerea semnalează o tulburare sau o agresiune biologică atunci e clar că trebuie să meargă la medic. De foarte multe ori copilul învață să obțină beneficii din durere pentru că deseori durerea poate să nu mai aibă nici un substrat biologic, dar ea să se manifeste în virtutea faptului că aduce beneficii. Probabil că aici părinții trebuie consiliați de medicul care le-a tratat copilul. Dacă din punct de vedere biologic totul este bine, atunci părinții trebuie să fie cei care ajută la producerea a ceea ce psihologic numim decondiționare, o stingere a acestei asocieri între semnalarea unei dureri și obținerea de beneficii: ce să-ți mai dea mama, ce să-ți facă, nu te mai du la școală, luăm o scutire…

Numărul mare de îmbolnăviri fără a simți vreo durere ne arată cât de insensibili am devenit?

Pe de o parte, dar pe de alta se produce un fel de negare, de desensibilizare. Teama ne duce în situația de a nega existența unei probleme, negând toată simptomatologia care ar putea să fie semnalul de existență a problemei. Câți dintre noi nu am plecat spre stomatolog cu durere și pe drum sau aproape de medic am spus, ”parcă nu mă mai doare”. Pentru că teama de intervenția care urmează scade receptivitatea la stimulul dureros.

 Aceeași desensibilizare se produce și cu durerile ”spirituale”?

În definițiile legate de durere, în ultima vreme se sublinază și existența unei dureri care n-are nicio baza biologică. De altfel, mulți consideră că durerea este o experiență psihologică. Cred că putem vorbi de o durere psihologică, spirituală, exprimată prin cuvinte ca ”mă doare sufletul” sau ”mă doare inima”. Astăzi nu avem mai puține astfel de dureri psihologice, doar că le negăm. Negăm, pentru că din nefericire, într-o eră a hiper-tehnologizării, problemele reale sunt cele care afectează doar substratul biologic.

Interviu realizat pentru Antiparenting
de Dr. Ana-Nicoleta Grigore