SAVATIE BAȘTOVOI: „Nu învățați copilul să-și inducă stări, mai ales starea de mulțumire nefirească, pentru că veți crește un mic fariseu”. Despre caietele de recunoștință și riscurile psihologiei pozitive

Tot mai mulți oameni sînt nemulțumiți și nefericiți. Femeile se plîng că au soți nepotriviți, bărbații se plîng că nu-și găsesc un rost, iar asta îi face nefericiți. Mamele se plîng de copii că nu se integrează, că sînt agitați și greu de mulțumit, că nu au nici un interes pentru studiu.

Psihologia modernă găsește că fericirea este în directă legătură cu mulțumirea. Profilurile a mii de oameni cu care sînt în legătură sînt pline de citate care exprimă mulțumirea lor pentru diverse lucruri. Oamenii vor să fie fericiți și una dintre ideile tot mai răspîndite este aceea că, pentru a fi fericit, este destul să vrei să fii fericit. Poate că toți acești oameni nu realizează că prin astfel de postări își fac publică nefericirea, dar așa este. Din păcate, citatele încă nu au făcut pe nimeni fericit.

În ce măsură fericirea poate fi indusă? Dar mulțumirea?

Martin Seligman, un psiholog american considerat părintele psihologiei pozitive, susține că starea de bine poate fi educată prin exerciții de recunoștință. După el, un om care este atent la motivele de bucurie și la tot ce i se întîmplă bun ajunge la o stare de bine. Așa a apărut caietul în care oamenii își notează motivele de recunoștință. Foarte mulți oameni întrețin astfel de caiete de recunoștință și chiar își impun copiii să le aibă.

Logica acestui fenomen e simplă: dacă un om nemulțumit este nefericit, înseamnă că un om mulțumit este fericit. Pentru a fi fericit este destul să înveți să fii mulțumit. Mulțumirea poate veni din orice, dacă înveți să dai o încărcătură cuvenită acelui orice. Astfel, în ziua în care ai pierdut la fotbal, mulțumești că nu ți-au furat mașina și ai un prilej de bucurie.

Exemplul cu fotbalul și mașina este foarte reprezentativ. Un om care se scuză în permanență pentru înfrîngerile sale, de dragul unui confort psihologic, ajunge într-o stare de iubire de sine bolnăvicioasă. Atunci cînd scopul nu este îmbunătățirea lucrurilor, ci doar propria stare de bine, orice rău poate deveni bine și orice nereușită un prilej de jubilare. Starea de bine dobîndită cu acest preț se numește în limbaj biblic mîndrie. Oamenii mîndri găsesc întotdeauna un prilej de a fi mulțumiți de sine, chiar și atunci cînd toată lumea le spune că greșesc.

Nu orice mulțumire aduce fericirea. Mulțumirea de propria persoană este o stare deplorabilă pe care o deplînge Hristos în pilda Vameșului și Fariseului. În rugăciunea sa, fariseul evanghelic pare să citească dintr-un caiet de-al lui Martin Seligman: “Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sînt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri, sau ca acest vameş. Postesc de două ori pe săptămînă, dau zeciuială din toate cîte cîştig”. Așadar, un om întru totul mulțumit de sine. Ce face însă vameșul? El are o stare de suflet din care își vede doar greșelile. “Iar vameşul, departe stînd, nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci-şi bătea pieptul, zicînd: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului”. Răspunsul lui Hristos nu lasă loc de interpretări: “Zic vouă că acesta s-a coborît mai îndreptat la casa sa, decît acela. Fiindcă oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa. (Luca 18, 10-14).

Fiți atenți la fariseul din voi, nu-l hrăniți cu false mulțumiri. Starea de mulțumire profundă nu se poate deprinde prin exerciții de autocontemplare, ci prin iubirea pe care o dăruim celorlalți. Atenția nu trebuie să fie îndreptată asupra propriei persoane, pentru a găsi nelimitate pricini de mulțumire, ci asupra nevoilor celorlalți. Atunci veți avea iubire și mulțumire auntentice cînd veți uita de propria persoană în dorința de a ajuta pe alții. Educați această stare de spirit în voi și în copiii voștri, începînd de la bucuria de a oferi jucăria altui copil. Nu învățați copilul să-și inducă stări, mai ales starea de mulțumire nefirească, pentru că veți crește un mic fariseu, obsedat să-și noteze propriile reușite și să se laude cu ele, la fel ca fariseul din Evanghelie. Un copil care își vede greșelile și face eforturi să nu le repete, are bucuria copilăriei nealterată.

Nu este nimic mai de preț decît inocența, inocența de a vedea lucrurile așa cum sînt. Păstrați această inocență pe cît se poate în copiii voștri, și căutați să o redobîndiți în voi înșivă, prin iubire. Pentru că cei curați cu inima vor vedea pe Dumnezeu, iar celor mîndri Dumnezeu le stă împotrivă.