Antiparenting în atenția mediului academic – „Tribuna învățământului”
Un educator, o mamă, o fiică, o creştină, cu atât mai mult un specialist în domeniul ştiinţelor educaţiei, nu poate rămâne indiferent la apariţia unei lucrări scandalos de necesare ca Antiparenting. Apartenenţa la toate aceste roluri ar trebui să limiteze ca necuviincioasă şi subiectivă analiza cărţii, iar popularitatea autorului să dea cuvântul în special criticilor consacraţi. Totuşi, însuşi modul în care a fost alcătuit volumul legitimează apariţia unor opinii dintre cele mai neconvenţionale, ca şi aceasta.
Lucrarea, apărută, la sfârşitul lunii februarie, la Editura Cathisma, este o premieră în privinţa modului de a scrie. Atipic, dar cu responsabilitate şi onestitate, ieromonahul Savatie Baştovoi adună în jurul acestui subiect o adevărată comunitate virtuală, cu corespondenţă reală, cu care problematizează, discută, povesteşte, exemplifică, consemnând şi validând praxiologic intuiţiile sale cu privire la sensul pierdut al paternităţii. Au loc discursuri mai mult sau mai puţin bine intenţionate, în care ultimul cuvânt îl are autorul-moderator. Amploarea şi rapiditatea creşterii acestui fenomen (un grup de discuţii de zeci de mii de persoane, o carte care ajunge în librării în mai puţin de trei luni de la stadiul de idee şi care se vinde în primele trei zile de la lansarea precomenzii în peste 5.000 de exemplare) arată nevoia stringentă a acestor clarificări cu privire la actualul fenomen de parenting.
O definire unitară a parenting-ului, cât şi alte taxonomii sunt imposibile, tocmai pentru că este un fenomen lipsit de diriguire, specific „economiei de piaţă educaţională“ care stupefiază mediul academic, educatorii din şcoli şi pune la colţ toată cunoaşterea simţului comun care a crescut omenirea până astăzi. O privire de ansamblu asupra autorilor de parenting arată că obiectivul acestora este să crească prima generaţie de părinţi care ascultă de copii şi să contribuie la sfârşitul vieţii de familie pe care încă o cunoaştem astăzi. Mai multe despre parenting se pot citi la toate raioanele de cărţi din supermarketuri, la chioşcurile de ziare, pe grupurile online de mame, pe flyere, pe la conferinţe şi traininguri pretenţioase susţinute în locaţii exclusiviste de experţi autoacreditaţi şi, probabil, în curând în aplicaţii pe mobil. Iată deci în faţa unui curent în toată forţa democratică o reacţie legitimă, tot din partea societăţii private, însă nu oricum, ci cu argumentele proprii ale culturii şi istoriei noastre.
Un specialist în ştiinţele educaţiei, chiar şi cu o formare iniţială de rigoarea Şcolii de la Iaşi (C. Cucoş, D. Sălăvăstru), va îmbrăţişa cu căldură ideile antiparenting congruente cu standardele academice şi imperios necesare unui curent de abordare practică, după zeci de dezamăgiri ale cursurilor de formare continuă depăşite, improprii, artificiale. O mamă va simţi o mână salvatoare din epuizanta, contradictoria şi smintitoarea literatură online care i-a consumat atâta timp pentru a-i demonstra cât de nevrednică este în relaţia cu propriii copii. Un creştin contemporan va găsi o lucrare de mare profunzime duhovnicească ce răspunde şi pretenţiilor intolerante la politica inflexibilă de prezentare a informaţiilor, specifice domeniului teologic, la care va consimţi după interogare şi reflectare asupra textului atât de firesc curgător. Avem de a face cu o operă în adevăratul sens al cuvântului, de la un preot-artist înzestrat cu har şi charisme încântătoare, fără a exagera în formulări encomiastice. Forma de prezentare a cărţii este foarte inspirată, o copertă grăitoare chipului fiecăruia din noi, capitole concentrate, precedate de sinteza ideilor, o structură premeditată, mai întâi teoria intuiţiilor, iar la final scurte istorii personale care dau credibilitate şi autenticitate întregului demers. O carte-manifest care nu va câştiga adepţi, ci în care profesorii, educatorii, părinţii sau copiii se vor regăsi şi vor redeveni mărturisitori din convingere ai acestor idei milenare şi fireşti ale omenirii: „Părinţii buni sunt copiii buni“.
Omul contemporan, intelectualul secularizat priveşte cu scepticism şi chiar cu dispreţ teologii care trec cu lejeritate prin toate ştiinţele, minimalizând toată cunoaşterea epistemologică şi înlocuind-o cu opinia duhovnicească. Preacuviosul Savatie nu numai că nu îşi proclamă o astfel de aură, ci se îndepărtează cu premeditare de orice astfel de licenţă şi scrie de la umila sa înălţime monahicească şi omenească. Parcurgând această lucrare, veţi găsi o sinteză a ideilor centrale şi de mare complexitate dintr-o serie de domenii de sine stătătoare: pedagogie, psihologie, sociologie, filozofie, istorie a religiilor, teologie. Toate informaţiile sunt scrise într-o manieră atât de firească, accesibilă, care te înclină să afirmi că citim un geniu, că autorul este magnific, fantastic. Vom simţi că aici a lucrat harul şi că înzestrarea cu acest dar va preveni orice urmă de slavă deşartă care ar putea contamina, ca o variabilă parazită, tot acest fenomen.
Am recunoscut la fiecare paragraf multe idei consemnate în tratate de specialitate. De exemplu, la pagina 52, autorul vorbeşte de puiul care trebuie crescut şi educat în mediul lui natural, pentru a dobândi abilităţile necesare şi specifice, aşa cum M. Zlate (citându-i pe Heraclit, Aristotel, Hebb ş.a.) vorbea de psihic ca funcţie a vieţii de relaţie, aducând exemplul copilului-lup, crescut în pădure, care nu a mai putut recupera limbajul neînvăţat la timp. Apoi vorbeşte de modelare în educaţie, aşa cum de multe ori regăsim în tratatele de pedagogie ale profesorului Cucoş. Numeşte armonizarea simţurilor sufleteşti cu nevoile trupeşti, pentru a trăi la demnitatea cuvenită, şi demitizează mult-trâmbiţata „dezvoltare personală“ atât de comercializată şi greşit înţeleasă, dar şi tranzitata, mult prea bine cotata stimă de sine a lui M. Rosenberg. De eficienţa stilului autoritar consemnează mai convingător decât Lippit, Wine şi Lewin. Vorbeşte cu atâta uşurinţă despre nevoile umane, încât ai putea crede că ideile lui Maslow au fost aprofundate până la nivelul gândirii critice. Condamnă pervertirea modelului de educaţie actual, deşi nu îl citează ca ideal educaţional sau finalitate a educaţiei ca în politicile educaţionale (amintiţi-vă „omul multilateral dezvoltat“ din socialism!), şi vorbeşte de orientare şcolară şi vocaţională ca despre cel mai firesc demers, în timp ce milioane de oameni îşi ratează viaţa tocmai pentru că au renunţat la acest „ce vrei să te faci când vei fi mare“ coroborat cu ce poţi să faci şi ce vrei să înveţi să faci mai bine, astfel încât Holland cu inventarele sale e complet falimentat în faţa acestei simple interogări. Abordează nevoia ontologică de educaţie într-un mod atât de natural, dar atât de uitat. Nu uită să amintească cum se învaţă răul, privind pe alţii, fără să ştie probabil de experimentele lui Bandura cu privire la învăţarea vicariantă. Nu omite să amintească de drumul iniţiatic pe care trebuie să-l parcurgă copilul, reamintindu-ne de basmele românilor. Nu îi uită nici pe migranţi şi pe copiii acestora, problema majoră a sistemului de educaţie, reamintindu-le părinţilor un lucru atât de simplu, esenţial: copilul „va fi exact ca tine, doar că departe de tine, acolo unde l-ai lăsat când voia un singur lucru: să fie cu tine“. Despre limbaj are un capitol distinct şi nu uită niciuna dintre formele de comunicare, verbală, paraverbală şi nonverbală, însă le întemeiază religios, eliminând mult-uzitata metaforă a orchestrei, a Şcolii de la Palo Alto, pe care o condamnă pentru folosirea programării neurolingvistice. Despre emoţii sintetizează cu o temeinicie rivală cu lucrările lui A. Holman (Emoţie şi cogniţie). Când mă pregăteam să însemnez despre terapia cognitivă (A. Gherguţ, A. Roşan) aplicată în şcolile speciale copiilor cu cerinţe educaţionale speciale, la capitolul unde era notat că omul are o capacitate naturală de a se concentra, îi găsesc ulterior numiţi „handicapaţi spiritual“ pe oamenii care, nefolosindu-şi voinţa, au pierdut această capacitate. Nu uită să incrimineze ceea ce în literatura de specialitate (D. David, de exemplu) este numit „sindromul studentului la medicină“, dar, care astăzi a cuprins lumea toată, bolnavă de toate bolile imaginare. Când vorbeşte de anti-Biblie ca metodă nu uită să amintească şi că „noile educaţii“ nu au nici un fundament ştiinţific şi că parenting-ul din piaţă nu se învaţă (încă!) în şcolile de pedagogie, subliniind ceea ce o serie de ignoranţi nu admit şi nu se apleacă să cunoască. Scrie cu uşurinţă despre operaţiile gândirii, laturile personalităţii, curiozitate epistemică, ca un abil cunoscător de psihologie generală (Popescu Neveanu, A. Neculau). Testele proiective, proiecţiile, asocierile verbale sunt descoperite mai uşor decât în manualul lui Dumitraşcu. Practic, desfiinţează Tratatul de psihotraumatologie scris de Riedesser şi Fischer. Iar motivaţia este repusă în valoare ca motor al personalităţii fără remuşcarea condiţionărilor externe (atât de bine întemeiate de altfel de la Pavlov încoace; Skinner, Thorndike), reînviorând paradigmele lui R. Viau. Deci căzute în dizgraţia curentelor de parenting care condamnă motivaţia externă, în timp ce o aplică până la nebunie. Între mânie şi furie face o distincţie mai prietenoasă decât în dicţionarul Popescu Neveanu (agresivitate/violenţă), unde prima este văzută ca o însuşire pozitivă, în sensul rezolvării de probleme şi întâmpinare a obstacolelor. Nu uită nici de noua formă de violenţă cyberbullying, care îi urmăreşte pe părinţii cu un stil parental inspirat de parenting. Atât de blamatul ataşament îl lămureşte în Alintul, iar separarea de gen este ratificată clar în Băieţi şi fete, aşa cum era şi în cărţile de psihologie, până la „noua ordine mondială“. Toate sunt scrise fără acreditări formale, fără studiul teoriilor convenţionale, pe care le confirmă dintr-o cunoaştere profundă a vieţii.
Aştept cu interes volumele următoare, reformarea generaţiei de educatori, şcolile antiparenting şi tot arsenalul de mijloace de care practica are nevoie. Influenţa lecturii antiparenting este binefăcătoare şi dătătoare de speranţă. În jungla educaţie era aşteptat de mult Leul!
Dr. Ana-Nicoleta Grigore