Georgeta Pânișoară: „Părinţii care îşi feresc copiii de emoţii negative: tristeţe, furie fac doar să amâne o problemă care oricum se va ivi”

Georgeta Pânișoară: „Părinţii care îşi feresc copiii de emoţii negative: tristeţe, furie fac doar să amâne o problemă care oricum se va ivi”

Conf. Univ. Dr. Georgeta Pânişoară este coordonatorul principalei colecţii de carte de Psihologia copilului şi parenting cu referenţial ştiinţific din România, cadru didactic la Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei din cadrul Universităţii Bucureşti, unde susţine mai multe cursuri, între care: Dezvoltarea psiho-emoțională a copilului și adolescentului, Motivarea şi recompensarea în muncă, Psihologia vârstelor, Psihologia educaţiei, autor a numeroase lucrări de specialitate. Doamna Georgeta Pânişoară, împreună cu Domnul Prof. Univ. Dr. Ion-Ovidiu Pânişoară sunt în acelaşi timp părinţii Diandrei-Maria, rol din care redau numeroase informaţii şi bune practici educaţionale accesibile pe www.performanţe.ro

Toate informaţiile vehiculate astăzi în legătură cu educaţia copilului afirmă că se bazează pe o psihologie pozitivă, înţeleasă la nivelul simţului comun ca absenţă a constrângerilor, egalitate între părinte şi copil, dragoste necondiţionată, anularea recompenselor şi sancţiunilor în educaţie. Care dintre acestea caracterizează de fapt psihologia pozitivă? Ce înseamnă mai exact psihologia pozitivă?

Educaţia pozitivă se bazează pe principiile psihologiei pozitive, care se ocupa de studiul calităţilor şi virtuţilor care îi ajuta pe oameni să evolueze pozitiv, să se dezvolte şi să ducă o viaţă fericită. Deoarece aceste calităţi se formează încă din copilărie, a apărut conceptul de educaţie pozitivă, în încercarea de a îmbina rolul şcolii de a transmite copiilor cunoştinţe cu acela de a forma competenţe de viaţă.

Educaţia pozitivă este centrată pe recompense şi laude, iar psihologia pozitivă este centrată pe ideea de a ajunge la starea de bine. Acestea două converg în scop educativ atât timp cât pozitivezi relaţia, dar a educa fără limite şi fără reguli, în deplină libertate putem ajunge doar când copilul sau adolescentul este capabil să îşi stabilească singur limite şi reguli. Într-o organizaţie nu te lasă şeful să faci singur totul, liber, de la început, această autonomie o obţii treptat. A nu avea deloc reguli însemnă a-i afecta pe cei din jur, prin comportamentele noastre fără limite. Noi nu trăim singuri, trăim într-un mediu social.

Părinţii care spun că nu limitează, nu dau reguli şi nu aplică pedepse consideră ca astfel îşi feresc copiii de frustrare. Eu vin să-i întreb, aceşti copii nu vor fi frustraţi mai târziu când toţi se vor feri şi chiar vor fugi de ei? Copilul care vine aparent fericit (crescut fără reguli) va fi cel mai pedepsit copil, care va resimţi cea mai mare frustrare, fără a mai putea fi rezolvată. O educaţie se realizează învăţând pas cu pas cum se rezolva situaţii. Trăim într-o societate în care vrem să trăim cu toţii bine, iar pentru asta există reglementări, utile nu doar nouă, ci şi celor din jur. Se confunda de către mulţi educaţia pozitivă cu educaţia centrată pe elemente pozitive, opusul ei fiind educaţia care aplica şi pedepse aversive. Aceasta este dusă la extreme, fără reguli, cu deplină libertate pentru a evita frustrările, consecinţele, însă frustrarea oricum apare, ulterior, chiar mai pregnant. În ultimii 2-3 ani s-a vorbit mult de Martin Seligman ca părinte al psihologiei pozitive care are ca deziderat atingerea stării de bine. Educaţia pozitivă ar însemna să-i învăţăm să evolueze pozitiv. Primele cercetări ale lui au constat în exerciţii de meditaţie pozitivă la ceea ce se întâmplă pozitiv pentru un timp de 21 de zile, apoi a extins exerciţiul la a conştientiza de ce trebuie să fim recunoscători şi să ne manifestăm recunoştinţa pentru lucrurile normale pe care altfel nu le conştientizăm. Aceste experimente au avut rezultate pozitive în sensul că a modificat în bine starea de spirit a participanţilor. Noi lucrăm acum la o aplicaţie în care valorificăm aceste idei, care va fi curând disponibilă pe magazinul Google Play: Think Positive.

Este bine ca părintele să fie prietenul copilului? Care este cel mai indicat stil parental?

Psihologia pozitivă înseamnă pentru unii o educaţie parentală în care părintele şi copilul sunt prieteni. Într-o anumită măsură părintele trebuie să fie prietenul copilului său, dar acest rol trebuie modificat în funcţie de context. Un părinte-prieten oferă un cadru mai puţin organizat de educaţie decât un părinte-părinte care îşi asumă mai degrabă rolul de formator. Sunt adepta analizelor personalizate a situaţiilor, astfel încât să abordăm rolul adecvat fiecărui context. O grămada de cercetări realizate la Harvard şi Cambridge arată că stilul exigent care implică suport afectiv şi reglementări stricte este cel mai bun. Implicând şi reguli reglementezi cum să ajungă copilul spre eficienţă pe calea mai scurtă. Copilul ştiindu-se sprijinit emoţional se simte mai puţin singur şi păşeşte cu încredere pe drumul acesta. Însă uneori, pentru a-i feri de pericole este bine să fim autoritari, interzicându-i anumite lucruri, cum ar fi conectarea la anumite site-uri periculoase la anumite vârste.

Unii părinţi afirmă că şcoala nu pregăteşte copiii pentru succesul în viaţă, astfel încât noile abordări în parenting devin o alternativă mai bună de educaţie!

Sunt cercetări care arată că mulţi oameni de succes au renunţat la şcoală, însă au renunţat la Harvard, nu la şcoală. Popular circulă idee ca a avea 10 pe line nu îţi asigură succesul în viaţă. Acest lucru este adevărat pentru cei care nu au reuşit să-şi dezvolte competenţe pe care nu le dezvoltă şcoala: inteligenţa emoţională, inteligenţa antreprenorială, inteligenţa socială – lipsa acestora pot bloca performanţa. Sunt şi competenţe pe care nu le formează şcoală. Poate dacă aceşti copii ar mai lua un 10 la gândire critică şi un 10 la antreprenoriat s-ar simţi mai încurajaţi să gândească, să vină cu idei creative, s-ar simţi mai bine, ar fi mai liberi. Şcoala ne ajută să fim destul de reproductivi în date pe care copiii nu le mai consideră relevante. Până la urmă şcoala te ajută să te organizezi, să rezişti stresului şi să munceşti mult. Eu spun că şcoala ne învaţă multe lucruri bune, trebuie să vedem rolul ei formator. Însă avem foarte multe de format în afara şcolii.

Care sunt cele mai importante valori pe care trebuie să le avem în vedere în cultivarea personalităţii copilului. Mai este „respectul” o valoare actuală? Cum îl dobândim?

Cred că este esenţial să ne învăţăm copiii ce înseamnă recunoştinţa şi să îl ajutăm să îşi manifeste recunoştinţa cât mai frecvent. Psihologia pozitivă nu însemnă doar să-ţi imaginezi că nu există lucruri negative. Îl poţi ajuta să mulţumească unui coleg care i-a dat lecţiile pentru ziua în care a lipsit de la şcoala sau puteţi face împreuna liste cu lucrurile pentru care sunteţi recunoscători şi cu persoanele cărora le datoraţi mulţumiri. Găsiţi apoi modalităţi prin care să vă exprimaţi recunoştinţa faţă de acestea. Descoperiţi „ce a mers bine azi”. Acest exerciţiu s-a dovedit eficient în creşterea nivelului de mulţumire de sine. Îl poţi realiza împreună cu copilul tău în fiecare zi, pe o perioada mai lungă de timp (două-trei săptămâni) şi apoi poţi concluziona dacă a avut vreun efect asupra stării voastre de spirit. Este simplu: la finalul zilei, scrieţi fiecare trei lucruri bune care s-au întâmplat în ziua respectivă. Puteţi folosi fiecare un carneţel sau o agendă.

Seligman vorbeşte de valoarea modestiei, care este importantă în sensul de a nu te pune în valoare cu aroganţă, cu tupeu, dar eu nu aş lua modestia în extrem. Consider că dacă ai nişte realizări e bine să te mândreşti cu ele în sensul de a avea o încredere în sine sănătoasă şi o bază care să te ajute să construieşti atunci când îţi este greu.

O valoare pe care o consider importantă este respectul; să învăţăm să trăim împreună. Din ce în ce mai greu putem lucra cu oameni în echipă, împreună. Cred că şcoala are prea puţin timp pentru a învăţa împreună. Pare foarte dificil ca mai mulţi copiii să se întâlnească pentru a lucra la un proiect, să găsească puncte comune, să accepte păreri diverse, să construiască de la o idee de baza a unuia. Ajungem să le cerem să lucreze împreună când ajung maturi. Când începem educaţia pentru cooperare? La 20 de ani… Dar ei până atunci s-au dus indivdiual la concursuri, dându-li-se mereu exemple individuale despre performanţa altora. Stimulăm foarte mult competiţia de la vârste fragede, fără a stimula aproape deloc cooperarea. Ajungem să comparăm copiii foarte mici chiar şi la desen, pe exemple inutil a fi comparate. Sunt exemple tragice. Cred că trebuie mai mult respect. Întâlnesc din ce în ce mai mult, chiar şi de la oameni educaţi ideea de a răspunde cu aceeaşi monedă, probabil pentru că oamenii ajung să fie dezarmaţi de ceea ce se întâmplă negativ. Imitaţia este un motor al educaţiei sociale, nu imitam respectul pentru că nu vedem în jur respect.

Având copil la şcoală mi se pare o alergare exagerată pentru română şi matematică, deşi rezultatele nu sunt extraordinare nici în direcţia formării cognitive. Ajungem să nu avem nici dezvoltare morală, nici formare cognitivă suficientă. Atunci ne întrebăm dacă suntem unde trebuie. Aş forma mai mult la copiii conştient, constant şi repetat mai mult respectul, cooperarea, perseverenţa, răbdare pentru că prin aceste lucruri poţi ajunge să ai succes. Dacă nu îţi însuşeşti aceste valori nu poţi lucra cu succes, inclusiv în rolul de a coordona propria echipă, dacă ajungi să ai o afacere. Înţeleg că şcoala prin curriculum încărcat nu oferă timp pentru a te ocupa de educaţia pentru valori, dar până la urmă aş face mai mult educaţie pentru valori pentru că astfel avem un climat social mai bun şi putem munci mai bine

Părinţii se tem adesea să nu repete greşelile parentale moștenite de la proprii părinţi, alergând spre orice alte abordări care i-ar diferenţia de practicile tradiţionale. Este o abordare bună?

Nu sunt terapeut, dar i-aş trimite la terapeut pentru a diagnostica ce nu este în regulă cu această relaţie cu trecutul. E în regulă să fii modern. Să te raliezi unor cercetări moderne în educaţie, e bine să existe o evoluţie. A respinge cu orice preţ orice tip de educaţie tradiţională este problematic, trebuie văzut dacă într-adevăr au fost nişte lucruri rele, cum ar fi pedepsele fizice, în rest, trebuie luat ce e bun din trecut.

Psihologia copilului pare un domeniu la care se pricepe toată lumea, ca la fotbal şi la politică. Cum recunoaştem autenticitatea?

Ca părinte de bună credinţă este bine să cercetezi în plus cine îţi poate oferi ceva de valoare. Trebuie verificat dacă are cursuri de psihologie, dacă are lucrări publicate în domeniu… Aş pune accent pe documentarea minimală, pe verificarea bibliografiei pe care se susţin şi mai ales pe experienţa practică a expertului în domeniul psihoterapiei, al psihologiei educaţionale… Atunci când există experienţă în domeniu presupune a avea o formare iniţială şi experimentarea practică a cazurilor. Deşi trăim într-o lume tot mai grăbită, mai presată de probleme, trebuie să ne facem puţin timp pentru a verifica. Părinţii devin un fel de părinţi taximetrişti care îşi transportă copiii între cursuri. Ştiu că nu avem timp, dar trebuie să scăpăm de superficialitate

La ce riscuri ne expunem când citim traduceri ale unor cărţi de specialitate?

Am avut experienţe cu părinţi instigaţi de astfel de literatură neserioasă împotriva formării ştiinţifice. Noi nu putem opri piaţa liberă, cheia este la cititor. E nevoie de un pic de grijă. Aşa cum ne alegem mâncarea, trebuie să avem grijă şi cu lectura. Aşa cum ne e teamă că mâncăm mere stropite, de ce nu ne e teamă că citim o carte toxică? Ar fi bine să ne educăm stilul de a citi în sensul de a nu le lua drept garantate. Dacă s-a publicat nu însemnă neapărat că e bun. Avem de a face cu o piaţă mare în care unii fac afaceri. Poate este o limită a generaţiei crescute în ideea de a nu pune la îndoială ceea ce este publicat.

Uneori însă alegerea unui anumit tip de literatură funcţionează pe baza unei similarităţi de principii. Adică sunt persoane care consideră că unele principii funcţionează pentru că şi ei au aceleaşi păreri. Părinţii nu trebuie să fie perfecţionişti, dar nici nu trebuie să-şi scadă standardele.

Ce impact au emoţiile în dezvoltarea personalităţii copilului? Cum le cultivăm pe cele bune, ce înţelegem din cele rele?

Aş pleda foarte mult să îi învăţăm pe copiii despre emoţii. Noi am lucrat foarte mult pe emoţii, pe baza cunoştinţelor cercetate de Echman în cei 60 de ani de carieră. Jocul „Provocarea emoţiilor” lucrează această latură. Am adăugat emoţiile legate de extenuare şi relaxare. Concluziile noastre arată că foarte mulţi copiii sunt epuizaţi. Ei se culcă târziu, nu dorm suficient şi apoi învaţă toată ziua: şcoală, afterschool şi încă multe alte cursuri. Jucându-se cu aceste emoţii ei le conştientizează şi le pot observa în viaţa de zi cu zi. E important să îi ajutăm pe copiii să-şi conştientizeze emoţiile pentru că aşa ajung să-şi regleze comportamentul foarte bine şi să performeze mai bine în viaţă, nu doar pe performanţe pozitive.

La cursurile pe care le fac utilizez exerciţiul de a observa pe stradă oamenii fericiţi. Dacă observaţia nu se face în mall unde oamenii merg să mănânce sau să cumpere, concluziile sunt aceleaşi: oamenii sunt trişti. Probabil că oamenii aceştia au şi motive de bucurie, important e să înveţe să le conştientizeze. De asemenea este important să conştientizezi furia pentru a putea să o controlezi. Din ce în ce mai mulţi adolescenţi sunt anxioşi şi depresivi, de aceea este esenţial să educăm emoţiile. Din păcate şcoala nu acordă suficient timp acestui domeniu, în sensul de a forma deprinderi, ca aceea de a sesiza emoţii şi de a-ţi autoregla comportamentul. Astfel ne lipseşte o parte importantă din noi, din a fi mai buni. Când avem de a face cu un bebeluş recunoaştem repede emoţii, problema intervine după ce comunicăm prin limbaj. Părinţii care îşi feresc copiii de emoţii negative: tristeţe, furie fac doar să amâne o problemă care oricum se va ivi. Dacă ei cunosc un astfel de loc ferit de emoţii negative să ni-l spună şi nouă. Părinţii trebuie să-i înveţe pe copii să lupte cu agresivitatea, cu eşecul, cu ceea ce vor întâmpina. O protecţie excesiva nu le va folosi. Deşi e bine să le asigurăm tot confortul emoţional, trebuie să le spunem că viaţa presupune şi dificultăţi, că există şi eşec, că cei din jur nu se comportă cum am dori noi tot timpul şi trebuie să învăţăm să lucrăm cu situaţiile acestea.

Interviu realizat pentru Antiparenting.ro de
Dr. Ana-Nicoleta Grigore



1 thought on “Georgeta Pânișoară: „Părinţii care îşi feresc copiii de emoţii negative: tristeţe, furie fac doar să amâne o problemă care oricum se va ivi””

  • felicitari pentru articol. Parinții sunt cei care formeaza caracterul copilului . Educarea parintiilor creaza premizele pentru o generatie de copii educati.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


ANTIPARENTING.RO - 2017 -