Profesorul Adrian Roșan: „Se spune fals că copiii din ziua de azi nu mai au curiozitate, de fapt ei sunt foarte obosiţi”

Prof. univ. dr. Adrian Marian ROŞAN Directorul Departamentului de Psihopedagogie Specială, Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei, Universitatea „Babeş Bolay” Cluj Napoca este expert în domeniile: Psihologia dezvoltării în copilărie şi adolescenţă, Metode de stimulare cognitivă a copiilor cu dizabilităţii cognitive, Adaptare curriculară, Comportament violent şcolar, Metodologia cercetării psihopedagogice.

În calitate de părinte am remarcat de multe ori că avem tendinţa de a trata copilul ca pe o boală, în sensul că, încă din stadiul intrauterin accesăm o multitudine de analize, tratamente, programe de informare şi formare. În ce fel se răsfrânge această pregătire a părintelui pentru venirea pe lume a unui copil în ulterioara dezvoltare sănătoasă a lui? Aş vrea să ne spuneţi mai multe despre ce anume ar trebui sau nu să îngrijoreze un părinte la dezvoltarea copilului său, care sunt cele mai frecvente tulburări comportamentale care apar la copiii şi cum le putem preveni sau ameliora.

Orice copil care vine în viaţa noastră vine cu o baza genetică pe care noi o transmitem din moşii şi strămoşii noştri şi vine cu un scop, va avea clar o misiune în viaţa aceasta. O mamă nu trebuie să aplice din momentul în care rămâne însărcinată principiile acestea super-negative: oare va avea o boală, o dizabilitate, oare va fi după aşteptările pe care mi le-am făcut în imagini frumos colorate! Fiecare copil poartă un nume şi va avea o personalitate, foarte mult influenţată de acest stil parental pe care îl avem încă din momentul concepţiei, din momentul în care ştim că vom avea un copil, momentul în care ni-l dorim. Stilul parental poate fi influenţat de tot felul de markeri de teamă „că va fi rău şi nu va fi bine”. Evident că avem la îndemână o grămadă de tehnici prin care putem monitoriza riscuri, dar acestea trebuie folosite în interesul copilului, nu pentru reducerea unor tipuri de anxietăţi pe care noi le avem din vieţile, din valorile şi din alegerile noastre… De multe ori noi luăm un manual în mână şi facem check-in, bifăm: la câteva luni face sau nu face un anumit lucru. Un principiu psihologic arată că noi întotdeauna suntem pe un interval de comportamente, de trăiri, nu suntem într-un punct fix, întotdeauna avem o dimensiune pe care fiecare persoană se mişcă în mod calitativ, conform bazei genetice, conform situaţiilor prin care trece şi conform intenţiilor pe care noi le sădim.

Când ar trebui un părinte să-şi facă griji cu privire la dezvoltarea copilului?

Copiii ne transmit semnale prin indicatori comportamentali, la care noi trebuie să fim doar atenţi pentru că ne pot ghida. Însă nu întotdeauna trebuie să dăm acestor semnale conotaţii negative. Emoţiile au două valenţe: nivelul de activare şi valoarea, pozitivă sau negativă. Deci noi dacă o să avem întotdeauna nişte anticipări negative evident că acest lucru va fi simţit de copil.

Semnalele care pot fi interpretate pot fi diverse, cum ar fi faptul că evită contactul vizual sau privitul împreună la un obiect, dar acestea pot avea valoare diagnostică numai după ce a fost foarte bine observat. Părinţii sunt o sursă la fel de credibilă de diagnostic ca şi scalele de dezvoltare sau alte teste dacă îşi oferă suficient timp să observe cu căldură şi cu dragoste autentică, adică să iubim aşa cum suntem noi, cu propriul nostru profil, nu creând un mediu artificial, de manual.

Probabil cel mai frecvent diagnostic educaţional şi medical pentru copiii este ADHD-ul….

Trebuie să facem o diferenţă între nişte simptome şi nişte diagnostice. Nu trebuie să ne grăbim cu diagnosticul de ADHD doar dacă este o simplă agitaţie. Sunt foarte multe diagnostice eronate, cum sunt tocmai acestea de ADHD. Un copil cu ADHD va avea întotdeauna o inteligenţă medie sau peste medie. Un copil hiperactiv este cel care nu reuşeşte să-şi inhibe răspunsul prepotent, persistând în eroare. Eu îl văd mai degrabă ca un deficit al funcţiilor executive, cum ar fi planificarea sau monitorizarea. Trebuie să facem diferenţă între simptome şi reacţii la anumite situaţii, iar această confuzie între semne şi tulburarea ca atare sunt foarte frecvente.

Un copil căruia nu i se acordă timp va fi agitat, pentru a atrage atenţia părinţilor, asta nu înseamnă ca are ADHD.

Dacă ni se pare că un copil e neatent şi am exclus problemele auditive trebuie să ne întrebăm ce anume îi cer şi rămâne fără răspuns. Dacă îi cerem unui copil de 4 ani să-şi strângă instant jucăriile pentru că apare un musafir şi el nu ne ascultă, problema este la noi, nu la el. Trebuie să fim atenţi ce anume şi când îi cerem unui copil, ce reguli pentru predictibilitate îi oferim. Aşteptările pe care le oferim unui copil pot crea predicţii care nu se îndeplinesc, cum ar fi aceea că a merge la o onomastică a unui copil cu un cadou va fi o experienţă plăcută care îl va bucura pe sărbătorit. Acest episod e posibil să iasă exact pe dos, sărbătoritul să nu-l bage în seamă, să fie interesat de un alt cadou, ba chiar să aibă loc şi o îmbrânceală, astfel încât această experienţă va avea o rezonanţă negativă, nimic din ceea ce noi am anticipat nu se întâmplă. Copilul va simţi frustrare, furie, reglată de o expectanţă artificială indusă chiar de părinţi.

De foarte multe ori le dăm copiilor următorul mesaj: viaţa este securizantă, dreaptă şi plină de iubire necondiţonată. Dar viaţa poate fi exact invers. De aceea practic suntem învăţaţi să întoarcem şi al doilea obraz, având speranţa că nu vom fi loviţi. Un mesaj corect este că viaţa nu ne oferă doar emoţii pozitive. Copiii sunt sugestibili şi trebuie confruntaţi şi cu emoţii negative, pentru a-i pregăti pentru viaţă.

Cum influenţează şcoala apariţia şi dezvoltarea unor tulburări de adaptare, de comportament la copii, ce altceva ar putea să se facă?

 Fiecare copil are un talent, acest lucru trebuie stimulat de mic, altfel se poate ajunge la tulburări emoţionale. Performanţa nu trebuie inhibată prin comparaţii, fiecare copil poate avea o performanţă unică. Noi nu suntem un scor la un test, comparaţiile între sutimi de notă nu însemnă absolut nimic. Dacă parenting-ul te duce pe la toate activităţile: pian, limba germană, karate, matametică, singurul scop pe care îl ating este că voi fi obosit.. Se spune fals că copiii din ziua de azi nu mai au curiozitate, de fapt ei sunt foarte obosiţi. Copiii de azi procesează imagini vizuale de la vârste foarte fragede, acesta fiind genul lor de citire, de aceea copiii de azi nu mai citesc. Trebuie să recunoaştem aceste realităţi şi să le folosim în scop educativ. Buna măsură rezultă dintr-un echilibru emoţional, nu trebuie să fim ipocriţi.

V-am arătat că la Iași am elaborat un instrument de avaluare pe marginea Peștelui-pescar, o carte foarte colorată și care trezește un interes imediat la copii. Este surprinzător că și copiii cu probleme de vorbire, mutism selectiv, s-au implicat activ și au comentat cu interes personajele din carte. Credeți că se lucrează suficient cu copiii, avem astăzi instrumente de evaluare a atenției destul de atractive?

Sunt necesare instrumente care motivează şi atrag copiii la nivelul percepţiei, pe care să le interpreteze că le sunt dedicate în mod particular, îi ajută şi îi stimulează. În acelaşi timp trebuie să fie un instrument multidisciplinar, uşor de utilizat de toată lumea. Peştele-pescar poate fi un astfel de instrument care să identifice şi să antreneze timpuriu abilităţi, esenţiale pentru o dezvoltare armonioasă ulterioară.

Vă mulţumim pentru că sunteţi unul din valoroşii prieteni Antiparenting!

Chiar sunt un prieten Antiparenting bazat pe dovezi, pe experienţe, pe lucrurile în care cred. Nu facem un exerciţiu de imagine, sunt crezurile noastre pe care le exprimăm pe baze ştiinţifice, mai puţin emoţionale. Când emoţia este foarte activată şi valenţa ei ni se pare foarte pozitivă, credem întotdeauna că avem dreptate, dar e bine să stăm puţin să reflectăm şi apoi să exprimăm lucrurile fără dezirabilitatea specifică lucrurilor care vând astăzi.

Pentru Antiparenting.ro, a consemnat Prof. Dr. Ana-Nicoleta Grigore