Viorica Rotari: „Mama nu a zâmbit pentru că nu a avut timp”

Viorica Rotari: „Mama nu a zâmbit pentru că nu a avut timp”

Am devenit mămică la 20 de ani. La aflarea veștii că m-a vizitat barza, m-a luat o panică grozavă. „Sunt prea tânără! Voi reuși să cresc puiuțul de om cum trebuie? Dacă dau greș? Voi fi o mamă bună? Vai de mine, ce mă fac?!”

Frica venea în urma unei relații nu tocmai strălucite cu mama mea. Îmi era teamă că aș putea să devin o mamă ca ea.
Noi suntem trei frați. De când mă țin minte, am crescut numai cu mama. Într-o zi, tata și-a luat valiza și hulubii și nu am mai auzit nimic, niciodată, de el.

Mama devenise și mamă, și tată. Nu am văzut-o niciodată când se trezea și nici când se culca. Nu am văzut-o să zâmbească. Nu ne-a spus niciodată că ne iubește, nu ne-a strâns la piept, nici chiar atunci când eram bolnavi. Era mereu crispată, supărată, mereu nemulțumită de ceea ce făceam. Nu mai vorbesc nimic de educația spartană pe care ne-a dat-o. Noi munceam mult și, vai, ce viață grea am avut, mereu cu lipsuri, cu certuri, neajunsuri!

La școală eram elevi buni, chiar străluciți, îmi permit să zic.

De cealaltă parte era familia unchiului meu: trei copii și ei, toți băieți. Făcând comparație cu ei, îmi era ciudă ce viață frumoasă aveau! Nu erau puși la munci, unchiul le dădea totul și mai mult de-atât. În timp ce noi ne duceam în galoși la școală, ei aveau prima pereche de adidași Puma ieșiți pe piață. În timp ce noi lucram cu brigada școlărească ca să facem bani de rechizite, ei se petreceau în tabere de copii.

Am crescut. Anii universității au fost grei. Fratele mai mare făcea Academia de Poliție, lucra și, pe deasupra, își luase și rolul de tată. Nu știu cum a făcut, cum a reușit… Îmi povestea că în timp ce verișorii se plimbau cu trandafiri pe la terase, el descărca saci în Piața Centrală.

Situația mamei se înrăutățise: ori intrase la menopauză, ori trăia vreo depresie, dar avea frecvent schimbări de personalitate, de umor. Traiul nostru devenise de plumb. Când făceam ultimul an de liceu mă juram că odată ieșită de pe poarta casei, nu voi mai pune niciodată piciorul în sat. Îi invidiam pe verișorii mei, îl admiram pe unchiul meu. El și fratele mai mare au fost modelele paterne după care mi-am ales soțul.

Eram supărată pe Dumnezeu, pe toată lumea. Credeam că mi se face o mare nedreptate. „Nu era deajuns, Doamne, că nu am tată, măcar o mamă ca lumea nu ai putut să îmi dai?!”

Eram supărată pe mama că nu a reușit să-l țină pe tata alături, să ne facă viața mai ușoară.

În fine, cum zicea Grigorie Vieru, cea mai frumoasă pasăre este fumul de la hogeagul casei părintești. M-am întors acasă. În fiecare săptămână veneam să o ajut pe mama, și eu, și frații. Fratele mai mare, între timp, s-a pus bine pe picioare, și eu la fel, cel mai mic, de asemenea. De mama nu am uitat. Ba dimpotrivă, am avut grijă să-i asigurăm un trai bun. Am reparat casa, aveam grijă să nu-i lipsească nimic. Între timp am învățat și cum să ne purtăm cu ea.

Așa s-a întâmplat că și mama, și unchiul s-au îmbolnăvit de cancer. Amândoi în același timp. Vestea ne-a venit ca un ciocan în moalele capului. Ne-am mobilizat total. De la aflarea veștii, mama nu a stat singură nici măcar o secundă. Nu am zgârcit niciun bănuț, am căutat imposibilul, am ajuns la cei mai buni specialiști din țară și din Europa în căutare unei cure. Dacă ni s-ar fi cerut să sacrificăm ani din viața noastră ca s-o lungim pe-a mamei, am fi făcut-o fără să ne gândim. Dar nu era nimic de facut…

Într-una din zile m-am dus la Spitalul Oncologic și acolo l-am văzut pe unchiul meu stând pe un scăunel, așteptând să intre la medic. Era singur. Îmbătrânise în mod subit. Slăbise, palid la față, era îmbrăcat în niște haine vechi, ponosite, iar în picioare avea o pereche de pantofi rupți, că-ți părea că acuș le cade talpa. În mână ținea o torbă cu șuncă de aia țigănească. „Le-am adus niște brânză la băieți”, mi-a zis. Am stat cu el. L-am așteptat să treacă controlul. Voiam să-l iau la mine, dar îmi zise că mai în seară se va duce la băieți. Aveam un gust amar în gură. Mă simțeam ca și cum ar fi nins cu ciment peste mine. I-am povestit scena fratelui mai mare. În timp ce-i povesteam, ochii lui jucau în lacrimi.

Cum starea mamei se înrăutățea, mătușa (soția unchiului despre care povestesc) a venit s-o vadă. Fratele meu i-a întins atunci un șomoiog de bani. Nu știu câți erau, dar, așa, la ochi, cred că vreo 4000 de lei. Mătușa a izbucnit în plâns, nu voia să-i ia. După multe insistențe a acceptat banii, dar a plâns mult. „Cum să ne dați voi, când noi trebuie să vă dăm vouă”, zicea înecându-se în lacrimi”. „Voi ne-ați dat destul, ne-ați dat sprijin când am avut nevoie”, i-a răspuns fratele.

Mama a murit cu doi ani în urmă. Unchiul în acest an.

Întorcându-mă la începutul povestirii, atunci când aflasem că vom avea un copilaș, mă apucasem serios de cărțile de parenting. Citeam cam una pe săptămână. Studii, articole, jurnale, tot ce îmi cădea sub mână și care ar fi putut să mă învețe cum să-mi cresc copilul. Voiam să devin o mamă perfectă, vroiam ca puiul meu să nu aibă viața mea. Abia când am devenit mamă am înțeles ce înseamnă să fii părinte. În noi se trezise Conștiința. Probabil, atunci am înțeles cât de greu i-a fost mamei. Că iubirea i-a fost profundă, chiar dacă nu a reușit s-o exprime. Nu ne-a abandonat în vreun orfelinat, ci ne-a crescut așa cum a putut, cum a dus-o capul de femeie singură. Nu și-a refăcut viața. În afară de frați și de soțul meu, în casa mamei niciun bărbat nu a pus piciorul. Ne-a fost fidelă. Nu a zâmbit pentru că nu a avut timp.

Acum când fac o introspecție în viața mea, realizez că mama s-a preocupat să ne crească oameni, cu respect față de aproapele nostru, ne-a învățat să prețuim valoarea lucrurilor și să ne mulțumim cu ceea ce avem.

Nu mai citesc nicio carte de parenting și nici nu voi citi. În educația copilului meu mă las condusă de instinct și de ceea ce-mi dictează inima pentru că știu că în spatele lor stă vocea lui Dumnezeu. Nu sunt perfectă și nici nu vreau să fiu. Greșesc. Dar ce să fac? Învăț din greșelile mamei, din ale mele, dar nu mă las condusă de niște studii, de autori care poate nici nu au copii.

Oamenii sunt diferiți. Nu vei găsi doi identici pe această planetă. Așa și copiii. Toate studiile de parenting nu fac decât să ne învețe cum să ne creștem și educăm copiii în limita tiparelor societății, sau cum zicea Anthony De Mello: creștem niște pui de vultur în piele de găină.


Sursa foto: profilul facebook al Vioricăi Rotari



1 thought on “Viorica Rotari: „Mama nu a zâmbit pentru că nu a avut timp””

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


ANTIPARENTING.RO - 2017 -