„Cea mai bună iubire e iubirea moderată”. Despre modurile de iubire parentală, cu Mircea Miclea, fondatorul Școlii Cognitive în psihologia românească

„Cea mai bună iubire e iubirea moderată”. Despre modurile de iubire parentală, cu Mircea Miclea, fondatorul Școlii Cognitive în psihologia românească
  • Mircea Miclea este fondatorul școlii cognitive în psihologia românească, orientare cu mare prevalență în străinătate. Este fost ministru al Educației. A avut o ascensiune profesională rapidă după intrarea sa în anul 1990 la Catedra de Psihologie a Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. Astfel, în numai 5 ani de zile a ajuns cel mai tânăr șef de catedră din universitate (șeful Catedrei de psihologie). La vârsta de numai 33 ani, în anul 1996, el a obținut gradul științific de profesor universitar, titular la disciplinele „Psihologie cognitivă” și „Modificări cognitiv-comportamentale”. Este președintele Asociației Române de Științe Cognitive (din 1996); fondatorul revistei „Creier, Cogniție, Comportament”; vicepreședinte UNESCO pentru educația și managementul academic (din 2001). De asemenea, este membru și al altor asociații profesionale academice, cum ar fi: Asociația Americană de Psihologie (1995), Societatea Europeană de Psihologie Cognitivă (1996), Societatea Psihonomică Americană (1996), Consiliul Internațional al Psihologilor (1997); și vicepreședinte al Asociației Psihologice Române (2002). Este autorul mai multor cărți incluse în programa obligatorie pentru examene. Psihologie cognitivă (Ed. Cluj-Napoca, 1994; reeditat la Ed. Polirom, Iași, 2000); Stres și apărare psihică (Ed. Presa Universitară Clujană, 1997); Development and cognition (PUC, Cluj Napoca, 2001) – în colaborare cu O. Benga; Evaluarea academică (Ed. ASCR, Cluj Napoca, 2002) – în colaborare cu D. Opre; Modele neurocognitive (Ed. ASCR, 2003) – în colaborare cu P. Curseu. S-a căsătorit cu o colegă, Ștefania, psiholog la Clinica de Diabet și Boli de Nutriție din Cluj-Napoca și au împreună doi copii, pe Mihai și pe Mara.

 

Domnule profesor, astăzi auzim tot mai des despre dragostea necondiţionată, care ar fi mai bună decât dragostea condiționată. Părinții nu mai știu ce să înțeleagă din aceste noi conceptualizări ale iubirii și întâmpină probleme în procesul de educație, ajungând la reale frustrări. Cum trebuie să ne iubim copiii, condiționat sau necondiționat?

Datele de cercetare arată că cea mai bună relaţie dintre un părinte şi un copil este o dragoste de intensitate moderată, nu necondiţionată sau condiţionată, ci moderată, pentru că, având o dragoste moderată faţă de propriul tău copil, poţi, deşi îi asiguri siguranţa şi ataşamentul securizant, să îl expui la riscuri în acelaşi timp. Expunerea graduală la riscuri este necesară pentru dezvoltarea mai accelerată a copilului, de aceea literatura de specialitate pledează către o dragoste moderată, nu pentru una necondiţionată.

Ce urmăresc cei care au promovat această distincţie nefundamentată, în piaţă?

Câteodată la noi, se fumează chiştoace din ţigări pe care alţii le-au aruncat deja. Adică, această atitudine despre care facem vorbire acum, legată de această dragostea necondiţionată a fost prezentă în ţări din occident de mai multă vreme. Acum vreo câţiva ani s-a făcut o analiză de către un specialist britanic apropos de efectele unei astfel de atitudini, iar concluzia lui a fost următoarea: avem copiii cu o încredere nemărginită în ei înşişi, dar cu performanţe foarte scăzute. Această atitudine de a iubi pe cineva necondiţionat, de a-i da numai întăriri fără să-i dai din când în când penalizări, de a condiţiona atitudinea lui din când în când şi de a pondera intensitatea ei în funcţie de ceea ce face copilul ei poate să îi asigure o zonă de confort şi poate să-i dezvolte încrederea în sine, dar încrederea în sine. Încrederea în sine fără competenţe este o formă fără fond. De aceea acel specialist pleda pentru a înceta această atitudine, se referea în primul rând la sistemul de educaţie britanic, arătând că, în clasamente internaţionale, în ciuda investiţiilor pe care le-au făcut ei în educaţie şi în ciuda acestei atitudini care deja, spunea el, ţine din anii 70, practic nu a apărut o valoare adăugată substanţial în educaţie, dimpotrivă, copii cu o stimă de sine foarte ridicată, dar cu performanţe foarte reduse. Nu cred că ne dorim lucrul acesta nici ca ţară, nici ca părinţi. Cred că ne dorim, în primul rând să avem copii cu performanţe ridicate şi cu încredere în ei înşişi. Încrederea prea mare în tine însuţi (overconfidence) poate să fie la fel de detrimentală ca şi încrederea redusă în tine însuţi. O supraîncredre în tine poate duce la erori majore şi de decizie şi de comportament.

Tradiţionaliştii preferă promovarea pietăţii filiale, în timp ce e tot mai la modă a considera respectul față de părinte un handicap. E bine să-i învățăm pe copii ce este respectul?

 Cred că există un principiu fundamental de care trebuie să ţină seama părinţii atunci când îşi educă copiii, şi anume, să se gândească la capătul de drum: ce fel de adulţi vor să facă din copiii lor. Dacă vor să facă din copiii lor un copil adaptat la lume adulţilor, atunci, e simplu, se uită la această lume a adulţilor şi de acolo pot să derive care sunt regulile pe care trebuie să le respecte în educaţia copiilor. De exemplu: în lumea adulţilor există multe reguli, asta înseamnă că dacă eşti angajat oriunde, ai o anumită ţinută, target-uri pe care trebuie să le faci, anumite reguli pe care trebuie să le respecţi în interior, un anumit program de muncă. Reguli. Asta înseamnă că, dacă vrei să ai un copil adaptat la această lume trebuie să-l înveţi reguli. Dacă nu-l înveţi reguli, de dragul de a-l iubi necondiţionat, îl dezavantajezi când el va deveni adult.

Al doilea principiu, existent în lumea adulţilor este legat de obiective: clare. Toate recompensele sociale (banii, prestigiul social, respectul pe care îl ai din partea colegilor de muncă sau a societăţii se leagă de rezultatele pe care tu eşti capabil să le obţii, indiferent de muncă. Dacă eşti zugrav, trebuie să obţii rezultate în zugrăvit, dacă eşti profesor – în a fi profesor, dacă eşti medic – în a fi medic. Deci, trebuie să obţii rezultate!

Așadar, ce trebuie să-l înveţi pe copilul tău? Să obţină rezultate, nu numai să aibă stări! Această ideologie, o numesc ideologie pentru că nu are nici un fundament ştiinţific această atitudine de dragoste necondiţionată – este o ideologie! – o ideologie care cultivă exagerat de mult ideea unor stări, trebuie să le dăm copiilor stări, să se simtă ei bine, să aibă tot felul de stări plăcute, să nu cumva să se simtă neplăcut. Eu atrag atenţia foarte clar: la nivelul vieţii de adult oamenii trebuie să producă rezultate. Când îţi educi copilul trebuie să-l înveţi să aibă rezultate, nu numai să aibă stări! Aşa cum te porţi tu cu el, se va dezvolta el. Dacă tu pui mereu accentul pe stări, să se simtă bine, să se simtă bine, să se simtă bine şi el va pune mereu accent pe stări să se simtă bine, să se simtă bine, şi nu să obţină rezultate! Asta îl va dezavantaja din punct de vedere social, când va fi adult.

Iată două reguli clare! Trebuie să îi educăm pe copiii noştri astfel încât să fie nişte adulţi adaptaţi. Ne uităm la lumea adulţilor şi vedem că există reguli, prin urmare trebuie să îi învăţăm reguli. Ne uităm în lumea adulţilor şi vedem că prestigiul şi respectul pe care îl obţii se datorează rezultatelor pe care le obţii, prin urmare îi învăţăm pe copiii noştri să obţină rezultate. E simplu, trebuie ţinut cont de aceste lucruri elementare şi nu de ideologii care urmăresc să vândă.

Aceeaşi ideologie educaţională a dragostei bune şi rele vorbeşte şi despre învăţarea condiţionată, negativă şi a celei necondiţionate, dezirabile. Aţi observat această tendinţă în educaţie?

Da, nu există fundament ştiinţific pentru astfel de atitudini, este o ideologie. Să ne uităm, din nou la ce se întâmplă în viaţa de adult, deoarece, copiii trebuie pregătiţi pentru viaţa care îi aşteaptă, de adult. În această viaţă de adult există câteodată recompensă, primeşti un premiu pentru ceea ce ai făcut, o vorbă bună, o laudă, primeşti atenţie. Alteori, pentru ceea ce ai făcut ţi se răspunde cu indiferenţă, alteori pentru ceea ce ai făcut ţi se răspunde cu o penalizare; uneori recompensa şi penalizarea sunt amânate, nu sunt imediate. Prin urmare, trebuie să ne obişnuim copiii exact cu aceleaşi lucruri, că uneori pentru ceea ce fac ei uneori primesc recompense, că unele recompense sunt imediate, altele sunt amânate, pentru care nu trebuie să se supere pentru că asta e viaţa de adult. Noi trebuie să îi antrenăm pentru o astfel de viaţă, că uneori primesc penalizări, alteori recompense, câteodată primesc indiferenţă, adică nici recompensă nici penalizare pentru ceea ce fac. Dacă nu ţinem cont de aceste caracteristici ale lumii care îi aşteaptă, îi dezavantajăm, creem nişte copii care vor fi dezavantajaţi în viaţa de adult.

Dacă tu în mod cronic, pe parcursul dezvoltării tale ca copil, pentru un comportament mic primeşti o recompensă mare şi imediată, repetarea acestui patern te face ca atunci când eşti adult să aştepţi de la societate, de la angajatorul tău, pentru un efort mic să obţii un salariu sau o recompensă mare şi dacă e posibil, imediată. Această atitudine te dezavanatajează complet pe piaţa forţei de muncă, în competiţia cu altcineva care se mulţumeşte să primească o recompensă mai mică sau amânată, nu imediată şi care între timp lucrează, munceşte. Trebuie să ţinem cont de gramatica vieţii de adult, pentru că, în această lume de adult va opera copilul pe care acum îl creştem.

Pentru că tot este 8 martie şi vorbim de dragoste aş vrea să ne spuneţi care e rolul mamei în cultivarea dragostei.

Dragostea este învăţată de copil în primul rând non-verbal, de la mama pe care o are. Relaţia de ataşament şi modul în care se va ataşa ulterior când devine adult îşi are baza în relaţia de ataşament pe care o are el când e mic. Mamele sunt esenţiale pentru dezvoltarea structurilor de ataşament pentru copiii lor, nu numai când sunt copii ci şi când devin adulţi, cum anume se vor relaţiona ei cu alţi adulţi când vor fi la vârsta de adult. Mama trebuie să acorde atenţie şi afectivitate moderată. În felul acesta îl face pe de o parte să aibă o relaţie de ataşament, dar şi să devină autonomi. Avem nevoie de oameni care să devină autonomi, care să fie capabili să trăiască pe propriile lor picioare, care se dezvoltă printr-o astfel de iubire de intensitate moderată.

Mulţumim foarte mult pentru timpul pe care l-aţi împărtăşit cu noi aici, de care se vor bucura cu folos, de mâine toţi prietenii Antiparenting.

Dr. Ana-Nicoleta Grigore

Sursa foto: ziaruldecluj.ro


Citește continuarea: „Cel mai bun antidepresiv este iubirea



11 thoughts on “„Cea mai bună iubire e iubirea moderată”. Despre modurile de iubire parentală, cu Mircea Miclea, fondatorul Școlii Cognitive în psihologia românească”

  • O alegere inteleapta si un articol foarte bun. Felicitari!
    Avem nevoie de echilibru, de firesc, de validare stiintifica si adaptare culturala, pentru a evita importul unor ideologii expirate ce au dezechilibrat sufleteste si moral alte generatii.
    Lipsa informatiei e inlocuita azi cu o abundenta necontrolata, in care lectura necritica a unor carti de parenting (a se citi marketing) induce cel putin confuzie daca nu dauneaza grav sanatatii….

  • Sunt de acord cu domnul Miclea in legatura cu tot ce spune despre educatie, dar nu pot fi de acord cu „cantitatea” de iubire. Iubirea se simte nu se masoara si a iubi necoditionat inseamna sa il iubesti si daca are rezultate si daca nu, si daca e destept si daca e mai putin destept, deci sa il iubesti orice ar fi. Cel putin eu asta inteleg prin neconditonat. Nu exista te iubesc „doar daca”…

    • E greu să înțelegi un profesor care și-a consacrat viața studiului tuturor acelor fenomene despre care oamenii din alte domenii doar aud și se gîndesc arareori la ele. De aceea citim cărți, ascultăm profesori, că să ne îmbogățim cunoaștnțele. Iubirea nu se măsoară în intensitate, ci prin constanță – o iubire adevărată este aceea care nu are fluctuații, ci este aceeași indiferent de situație. O iubire moderată este o iubire care se manifestă constant. Pe un grafic închipuit, orice exces de iubire are și căderile de criză, care afectează orice relație, mai ales relația dintre părinți și copil, așa cum o arată situația de criză în care se află majoritatea familiilor, deși dacă o să întrebați părinții dacă își iubesc copiii vă vor răspunde la fel: da, îi iubesc necondiționat. Calitatea iubirii se cunoaștere prin rezultatele ei – acesta este mesajul acestui interviu, printre altele.

  • Sunt de acord cu d-nul Miclea, cu o exceptie, nu sunt de acord cu reguli,as fi de acord cu ele doar atunci cand toata lumea le respecta,uneori trebuie sa ne adaptam societatii fara regulile impuse de alti.Altfel am invatat un lucru foarte important de la d-nul Miclea, sa nu-ti sufoci copii cu verificari cu telefoane, copilul are nevoie de libertate ,el trebuie sa inteleaga si sa poata traii pe propriile picioare, de mic trebuie sa fie responsabil de tot ce face si sa-si asume deciziile luate, altfel o sa fie un dependent continuu de famile si da sunt de acord cu iubirea moderata.

    • Am înțeles: regulile nu sînt bune, că trebuie să fii mai jmecher decît alții și să încalci regulile cît mai cu folos 🙂 Din păcate, profesorul Miclea nu poate recomanda asta. Și nici noi, chiar dacă nu sînteți de acord.

    • Interesanta opinie: “fara reguli, numai daca toata lumea le respecta”… Cum puteti pretinde ca nu trebuie respectate reguli impuse “de altii”? CAND FACI NUMAI CEEA CE VREI FACI FOARTE RAR CEEA CE TREBUIE! “Copilul nu trebuie verificat cu telefoane”…pardon, SUFOCAT… Habar nu aveti in ce lume traiti! Presupun ca sunteti “prietena cu copilul”. Prieteni sunt cei de o varsta apropiata cu el. Dumneavoastra sunteti MAMA, unica mama si aveti datoria sa-l ocrotiti pe copil si uneori sa- l aparati chiar de EL INSUSI. Mai cititi, mai cititi… CARTI, nu articole scrise de psihologi cu studii “Bolognia, trei ani”! N-ar strica si putina ortografie! Cum ar fi, conditionalul optativ se scrie cu un “i”, asa, ca sfat! Va rog sa ma iertati, totodata, lucrez cu copii si parinti CSRE STIU TOT SI DE TOATE, care pretind ca cel mai important lucru pentru ei este copilul, dar il lasa sa faca numai ceea ce vrea, NU CE-I IMPUN ALTII, apoi se mira ca ajunsi barbati in toata firea sunt frustrati, depresivi, papa-lapte, iresponsabili in familie, divortati de cateva ori… Numai daca le impunem niste REGULI normale, simple, cu grija, dar cu consecventa, vor invata sa-i respecte pe ceilalti, sa-si respecte parintii, bunicii, vecinii, pe toti oamenii. Dreptul lui se opreste unde incepe dreptul celuilalt!

    • Iubire rațională este o expresie nefericită deoarece rațiunea nu iubește, rațiunea măsoară și pune în ordine ceea ce inima simte. Lăsați profesorii să teoritizeze și să formuleze expresiile potrivite pentru o bună înțelegere.

      • Evident ca iubirea părintelui pt copil nu e condiționată si copilul trebuie sa stie/ simta asta. Totuși trebuie sa acceptați faptul ca, oricât de mare, mica sau moderata ar fi „cantitatea ” de iubire neconditionata pe care o avem fata de copilul nostru, aceasta iubite are vrem – nu vrem niște nuanțatori/ potențatori . Putem sa iubim copilul foarte mult și când suntem mândri de o reușită a sa dar și când îl compătimim pentru un eșec sau ne întristează ca s-a comportat reprobabil intr-o anume împrejurare. Simțim dragoste + bucurie sau dragoste + mila sau dragoste +rușine, îngrijorare etc. Copilul va simți asta și e normal sa simtă ca noi simtim-gândim așa. Dacă nun simțim așa sau dacă ne prefacem fata de copil ca iubirea noastra e lineara ori ce s-ar intampla, atunci nu ne exercitam rolul educativ iar copilul va fi lipsit de reperul pe care părintele îl reprezintă în formarea sa.

  • Exită o vorbă: ”Întrebările corecte primesc răspunsuri corecte”. Acest lucru bag seamă că nu se aplică aici, întrucât din start, în mod subtil, parșiv de-a dreptul, întrebarea discreditează cărțile de parenting care vorbesc despre iubirea necondiționată pe care o oferă părintele copilului. Iar răspunsul dlui profesor vine parcă să susțină această idee indusă discret cititorului. Aș vrea, totuși, să înțeleg de la domnul profesor unde anume în cărțile de parenting în care se vorbește despre iubirea necondiționată​ scrie că aceasta​ implică automat lipsa unor limite în educarea copiilor.​ Și mi-aș dori să înțeleg cum se face că, parcă dintr-o dată, sentimentul, emoția, devine una cu comportamentul. Că se influențează reciproc este bineștiut, însă așa cum este exprimat răspunsul dlui reiese că ar fi unul și același lucru. Că e moderată iubirea, că e necondiționată sau condiționată, iubirea este o trăire, nu un comportament. Ar fi de dorit să facem clar diferențierea și să nu încurajăm reprimarea de niciun fel! Iubirea părintelui pentru copil este de neoprit și ea chiar nu trebuie influențată de factori externi. Ea nu se oprește dacă ceea ce a făcut copilul este nepotrivit. Asta nu implică și faptul că acțiunile lui rămân fără consecințe. Îi pot pune limite cu toată iubirea mea de părinte. Adică îi pot interzice, pot lua măsuri, îi pot spune că mă supără ceea ce a făcut, că nu îmi place, fără însă ca iubirea mea pentru el să se diminueze. Și cred că asta nu a fost înțeles corect de mulți dintre părinți. Acest lucru, însă, are legătură mai degrabă cu acea capacitate de a înțelege sensul unui text scris, nicidecum cu textul în sine! Și are legătură cu a citi textul, desigur, înainte de a vorbi despre el.

    Așadar, constat​ aici o argumentație excelentă, bazată pe adevăruri științifice, plecată însă de la premise incorecte. Sau de la terminologie înțeleasă diferit​ de cei care o folosesc.​ Adică, un fel de „… vorbim împreună și ne înțelegem separat”. Pentru că înțelegerea diferită a unor termeni poate​ genera confuzie. Însă, termeni diferiți pentru concepte identice și invers există, din păcate, în literatura de specialitate. Iar asta crează de multe ori confuzie pentru cei care nu sunt familiarizați cu aceasta. De aceea este importantă, până la urmă, definirea termenilor înaintea expunerii unei lucrări.

    Dincolo de toate acestea, cu tot respectul pentru domnul profesor​ și pentru toate somitățile intervievate,​ am impresia că acest site este​ mai degrabă o reacție la concurența între consilierii de dezvoltare personală și psihologi. Nu o singură dată, pe parcursul facultății, am auzit frustrări ale unora dintre profesori în legătură cu această apariție inedită pe piață a unor oameni care chiar vorbesc pe limba omului de rând și care mai știu și să se promoveze. Sunt de acord că există și persoane nu tocmai suficient pregătite, care scriu păreri personale, nu informații validate științific, totuși ar fi de dorit să nu facem generalizări. Da, există și persoane care, dintr-o stimă de sine nefondată, așa cum a spus și domnul profesor, se erijează în roluri pentru care nu au în mod real competența de a le îndeplini… însă asta se întâmplă și în breasla noastră, cu toate patalamalele care ne oferă așa-zisa competență.​ Eu aș propune să ne conștientizăm mai degrabă bârna noastră înainte de a arunca în alții cu noroi.​

    Și,​ mai cred că acest site este și o reacție a Colegiului Psihologilor (în interiorul căruia putem vedea de la mare distanță ce lupte de putere, de orgolii se poartă) la această formă de organizare juridică, numită Consilier de dezvoltare personală, care nu îi aduce niciun beneficiu financiar. Este drept totuși faptul că nici nu poate fi monitorizată calitatea serviciilor prestate, însă în prezent nici în rândul psihologilor nu putem spune că se face acest lucru. Putem să​ ne facem o idee​ despre asta​ pornind de la nivelul de dezvoltare personală (aceea făcută cu psihoterapeut) al fiecăruia.​ Dacă am fi avut cu toții bine integrată ambivalența (aceea enunțată de Winnicott și descrisă de domnul profesor în termeni de “iubire moderată”) nu am fi fost dominați de vanitate​ și nici​ nu am simți nevoia să ne arătăm mușchii unii altora.​

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *